mi-a venit cheful sa va povestesc ceva. sau mai degraba sa vad scris ceva ce am trait zilele astea. se facea ca era o zi frumoasa de vineri, mai alaltaieri. grup de formare stabilit de la ora 17. zis si facut, la 16:30 eram la locul stabilit. si tot in aceasta zi frumoasa de vara deja un domn bine a inceput sa ne tenteze cu fragmente dintr-o carte pe care abia astept sa incep sa o citesc, carlos castaneda - calatorie la ixtlan. vorbeste acolo autorul despre binefacerile separarii de istoria personala (cam toate ideile pe care le am eu despre mine cum ca as fi asa si pe dincolo, plus parerile internalizate preluate de la ceilalti si crezute uneori chiar cu sfintenie, fapt ce pana la urma faciliteaza stagnarea, ca doar daca asa sunt, cum as putea fi altfel?). n-am sa zabovesc asupra acestui subiect pentru ca inca nu am citit cartea si asta e doar un mic preview asupra filosofiei prezentate de castaneda. ei bine, se pare ca inconstientul meu a luat foarte in serios aceasta idee de separare de istoria personala, motiv pentru care a decis el de capul lui sa actioneze. nu numai ca nu m-a informat si pe mine, dar nici macar nu m-a tras putin de manecuta, sa ma faca un strop mai atenta fata de ce urma sa se intample. asa ca in dupa-masa zilei de 5 iunie 2010, o frumoasa dupa-masa de vara, cand tocmai terminasem de mancat o salatica la springtime, tolomaca de mine s-a ridicat frumos de la masa, a aruncat resturile de pe tava la gunoi si a plecat. bineinteles, portofelul de pe masa a facut picioare, insa nu m-a urmat pe mine. restul e poveste. eu mi-am dat seama abia pe la 10 seara ca nu mai am nici bani, nici buletin, nici carduri, permis de conducere, ace brice si carice de la farmacii, semne de carte dragute, carnet de student, legitimatii, abonamente te miri pe unde, plus inca si mai cate pe care nici eu nu le mai stiu, ca nu mi-am mai facut curat in el de ceva vreme. carevasazica nu mai am identitate pe moment. sau un soi de identitate validata social. un pas important in desprinderea de istoria asta personala care uneori se intampla sa ne ingradeasca, sa ne preseze, sa ne faca supusii unor imagini atent formate care mai mult de incurca decat ne ajuta sa crestem. cum oricum nu mai puteam face mare lucru in afara de anularea cardurilor, aseara am experimentat stari noi intr-un concert dublu luna amara-byron. in prima parte m-am dezlantuit pe-acolo, am trait intens totul, in a doua parte am dormit. efectiv am stat cu ochii inchisi si am dormitat in picioare. foarte tare senzatia de muzica live in timp ce incerci sa pacalesti starea de veghe.
cum un lucru aparent "rau" aduce cu el o galeata de lucruri bune sa-l spele, incep sa ma gandesc cu drag la transportul eco cu bicicleta, cel putin pana cand imi refac cardul ratb, eventual si cu abonament redus dupa ce-mi fac buletinul, imi iau un nou carnet de student, o noua legitimatie de transport, etc, etc. permisul cred ca il mai las sa astepte, doar nu degeaba il am drept exemplu pe bunica-miu care era atat de pasionat de condus ca dupa ce si-a pierdut carnetul nici ca l-a mai declarat veci pururi. iar lenea si comoditatea de care vorbeam la formare weekendul asta vor avea si ele de asteptat, pentru ca nu-i asa, in romania lucrurile se intampla in reluare si e nevoie de inarmare cu mult timp si mai ales rabdare, toleranta, tot felul de calitati pozitive pe care mai rar le gasesti la functionarii publici. de-asta m-am gandit sa mi le aduc de-acasa. optimism am din plin, sunt suta-n suta convinsa ca dupa ce portofelul calator o sa-si indeplineasca misiunea si o sa ajute destui oameni cu nevoi cat se poate de stringente, el va reveni la mine, cu dorinte de impacare.
pornind cu acest gand, lansez o provocare. in primul rand, le urez oamenilor care vor intra in contact cu micul calator sa le fie de folos! sa-i bucure si sa-i ajute cel putin la fel de mult cat m-a bucurat si ajutat pe mine. iar cand vor fi pregatiti sa se desparta de el, sa-l trimita mai departe spre alte orizonturi, avand siguranta ca el isi va gasi drumul inapoi acasa. in al doilea rand, va invit pe voi, cititorii mei fideli (da da, voi doi) sa fiti putin atenti in jurul vostru, ca cine stie cand se iveste pe undeva un colt de portofel mai familiar gata sa se intoarca acasa mai degraba mai repede decat mai tarziu. cum eu cred ca unele lucruri nu sunt deloc intamplatoare, imi permit sa consider evenimentul asta un astfel de lucru si astept cu entuziasm inchiderea cercului.
The road ahead was treacherous and hard. When suddenly...
...they spotted me!
So I ran for my life! Or it was for my nut's safety... Either way, my one and only thought was: "Don't drop it! Don't drop it!"
My head was spinning, my heart mingled with mixed emotions... Boy, was that a ride...
But soon enough I saw the end of my journey...
